Borna 25

Încă o bornă... ce-avem aici? 25...mult, dar prea puţin. Obosit un pic, fac un popas: mai privesc înapoi, revăd prin ce am trecut şi unde am ajuns. E greu urcuşul, dar rezultatul merită efortul! De sus totul parcă e altfel, în două cuvinte: eşti “la înălţime”! :)
Te simţi mai împlinit, primeşti o satisfacţie de la fapta săvîrşită, dar şi priveliştea e alta, nu-i aşa?





Faci o pauză, mai stai puţin admirînd priveliştea de jos şi înălţimile la care ai ajus. Inspiri adînc aerul curat... e frumos, e bine, dar urcarea trebuie continuată, nu-ţi poţi permite să procrastinezi prea mult, căci pînă în vîrf mai este mult!
Stop! Nu vă supăraţi, o mică întrebare: şi...ce va fi după ce ajungi acolo, în vîrf? Bine, o să te bucuri un timp că ţi-ai atins scopul, eşti în VÎRF, dar ce vei face după? Căci de urcat nu mai ai unde...
Ai urcat SUS atîta amar de vreme, ai sperat şi ai visat la acea clipă cînd vei ajunge acolo şi lumea va fi a ta, nu ştiai însă că după VÎRF urmează... coborîrea, căci după vîrf urmează o panta, mai mult sau mai puţin abruptă în JOS.
Da, trebuie să cobori, căci nu poţi să te opreşti, nu poţi sta pe loc, trebuie să te mişti înainte, doar că acest înainte va fi în jos...fapt care, puţin (chiar tare de tot) te înspăimîntă.
Oare să fi fost în zadar acest urcuş? Oare toată dăruirea de sine, timpul şi resursele au fost investite în acest urcuş doar ca, în final, să treci de vîrf şi să... cobori? Să ajungi înapoi la poale, de unde ai început?
No way!!!
Da, va fi o coborîre, însă una scurtă, care te va odihni un pic şi care va fi doar o pregătire pentru un nou urcuş, unul şi mai greu, dar interesant – o provocare şi mai mare care te va aduce la noi înălţimi!
După care istoria se va repeta: o coborîre mică şi un nou urcuş!
Să zicem un ferm NU mersului liniar şi plictisitor, mînaţi doar de valul ordinarităţii şi obişnuinţei cotidiene!
Doar urcuşuri, mici coborîri de răgaz, şi noi urcări - spre noi vîrfuri virgine, pentru că acest ritm e dictat de însăşi inima ta:
De-i frig, de plouă, de bate vîntul – urc sus...

În burta păsării de fier

În colţ neşters de cer,

În zori, înspre Apus,

În pasărea de fier

Prin norii deşi urc sus.

Iarăşi în avion, deja am pierdut numărătoarea. De cînd am pierdut virginitatea zborului, anul trecut, se pare că norii puhavi m-au îndrăgit şi mă ademenesc în braţele lor tot mai des. Minunaţii nori, pe care nu demult îi priveam fascinat de jos în sus, acum înghit pasărea de fier în neantul luminos, ca mai apoi s-o arunce deasupra lor, unde măreţul soare îi mîngîie aripa cu razele sale. Acum se pare că mai des admir norii de sus în jos: un covor alb imaculat, puhav, pe care te-ai tăvăli cu mult haz. Din păcate asta e o plăcere accesibilă doar îngerilor. Păcat…

Totuşi acest covor imens pe alocuri e găurit de vîrfurile falnicilor munţi, care îşi au şi ei covorul lor alb – zăpada, deja ceva accesibil şi muritorilor de rînd. :)

Atunci cînd dispar norii, ochiului se deschide priveliştea Pămîntului: de la înălţimea zborului nimic nu se poate ascunde vizorului – totul e ca în palmă: cît de mici, invizibili chiar, sunt oamenii, pe cînd natura îşi arată în forţă frumuseţea şi măreţia, cea pe care noi, de jos, atît de des nu o observăm...cît de mult pierdem! Oraşe mai mari, mai mici, sunt ca nişte pete împrăştiate parcă la întîmplare printre munţi înalţi, lacuri adînci, cîmpii întinse, păduri dese – toate îşi continuă viaţa seculară: cu timpul unele se măresc, devin mai vizibile de la înălţimea zborului, dar toate rămîn în urma mea şi în final dispar în orizont, în locul lor apărînd alte pete, parcă la fel, dar totuşi diferite.

Aceleaşi avioane, aceleaşi simpatice stewardese, care cred că mă recunosc deja la faţă şi aşteaptă acelaşi răspuns “vin roşu” la întrebarea “ce doriţi de băut?”. Chiar acum savurez mica gustare caldă din carne, iar vinul roşu îi dă un gust special. Mă delectez cu vinul, iar această plăcere nu trebuie deranjată de alte activităţi, revin mai tîrziu.

După degustare de obicei vine timpul somnului, dar azi voi face o excepţie – mai scriu cîte ceva.

Eh, cît de tare aş vrea să scap de burta păsării de fier şi să zbor eu însumi, să mă tot alint printre nori, pînă în zori, să mă alătur la cocori, să mă străbată lungi fiori; s-admir de sus un peisaj vertical, grădini orizontale, încolţite din ploi torenţiale...

O, nu... te rog, nu dispărea... fuge de mine. Inspiraţia – cea despre care vorbeam cu Eminescu, atunci cînd, la şcoală fiind, îl jucam pe Creangă. Oare s-ar fi gîndit vreodată Creangă că cineva, din cer, de după nori, se gîndeşte la el? Chiar dacă a avut aşa gînduri, nu cred că se gîndea la mine, zburînd în burta unei păsări neînsufleţite, de fier. :)

Zburînd des, deja toată procedura pînă a ajunge în avion o pot trece cu ochii închişi, fac totul automat. Cînd se anunţă îmbarcarea nu mă grăbesc la poartă, ci continui sa mă înfrupt cu ultimele ştiri, captate cu iscusinţă de către dispozitivul ăsta inteligent prin unde invizibile. Cînd coada la poartă se termină, trec şi eu, fără rînd desigur, în autobuzul plin de oameni, care deja reuşiseră să se sature de aşteptat. Urcînd printre ultimii în autobuz, evident că în avion intru printre primii: din fericire nu toţi îşi dau seama de legitatea asta :). Şi aici iar mă întîmpină feţe cunoscute, dar care, se pare, îşi stăpînesc emoţiile şi cu un zîmbet îmi urează un standard bun-venit de parcă m-ar vedea pentru prima dată (dar în ochii lor citesc contrariul ;) ).

„Boarding completed, headcount please” – sună un pic cam înfricoşător, de parcă acuş vine cineva să ne taie capurile şi apoi să numere trofeul. Mai tîrziu însă procedura se adevereşte a fi destul de inofensivă.

Motoarele-mi cîntă, îmi şuieră-n minte,

Privesc peisajul de jos, de el iau aminte.

Oare îmi pare, sau eu merg pe mare,

Că vîntul din Nord, sufl-avionu’, tresare...

Şi iată că din nou, neobservat, timpul ca nisipul s-a spălat şi pe Pămînt, iar, am aterizat, lăsînd în urmă înc-un zbor ce nu va fi uitat. Vreo două gînduri rupte scriu, deci după un nou zbor încă sunt viu: cînd soarele va înnopta pot merge-n pat, ca mîine să privesc, din nou, la cer neînsetat.

În dreapta mea din nou aripa

Şi un peisaj ca de creion,

Răpit de cer voi fi în clipa

Cînd voi urca în avion...

Côte d'Azur

Şi iarăşi sunt în tren, trenul pe care l-am îndrăgit: drumul de fier îţi bucură ochiul cu privelişti pe care nu le vei vedea în oraş, o îmbinare a frumuseţii naturii periodic combinată cu cea a arhitecturii, iar îmbibată şi cu o muzică bună în urechi, creează o dispoziţie deosebită a sufletului – trezeşte spiritul aventurier şi dorinţa de a nu sta nici o clipă pe loc, descoperind noi locuri neobişnuite.

De data asta ţinta e Nisa. Şi cu toate că coasta de azur din Liguria deja nu e ceva nou pentru mine (Cinque Terre a fost luat cu asalt de 2 ori), totuşi mă aştept să văd ceva deosebit. De ce? Pentru că e Franţa – Franţa care nu trebuie descrisă sau comentată – trebuie simţită prin experienţă.

Primul lucru care ne impresionează în Nice este, desigur, marea: o apă azurie, străvezie, de care în cele mai luxoase bazine nu găseşti, care îşi izbeşte valurile înspumate de o plajă foarte curată, cu pietre rotunde şi netede ca marmora.

Peisaj într-adevăr irepetabil, care te face uneori să nu observi frumuseţea femeilor franceze – au ceva mistic şi deosebit în ele: elegante, încrezute în sine şi cu zîmbetul pe buze... lumea se bucură de viaţă şi o trăieşte, în adevăratul sens al cuvîntului.

Deşi e sfîrşit de septembrie, apa e destul de caldă, iar scăldatul în aşa o apă splendidă îţi aduce o adevărată plăcere, mai ales după un drum destul de lung.

Admirăm o tînără ce-şi alinta (la un moment dat chiar alăpta) copila drăgălaşă pe plaja semi-pustie, nestingherite de cei puţini din împrejurime, de parcă ar fi fost doar ele două: mama şi fiica, dragostea lor pură şi inocentă, plaja, marea, cerul purpuriu şi întregul univers, care le surîdea şi aducea în culmea fericirii pe Pămînt. Cred că e ceva ce noi, bărbaţii, niciodată nu vom simţi pe deplin. Păcat.

Înserează... Am intrat într-un supermarket să luăm băutura fără de care bărbaţii se pare că nu pot savura pe deplin plăcerea (desigur berea :) ) şi am căzut obosiţi pe scaunele ce stau chiar în faţa mării, la 20 de metri. Am savurat aceste clipe eterne în tăcere, ascultînd sunetul fermecător şi liniştitor al valurilor, privind cum decolează avioanele şi vin spre noi, arătîndu-şi cu mîndrie splendoarea, apoi întorceau brusc în alte direcţii, spre alte oraşe misterioase ce încă nu au fost călcate de al meu picior. Soarele apus aprinde cu un purpuriu superb cerul, care dăruie ceva din culoarea sa şi mării ce îl admiră de jos, liniştită.

Seara Nice, de altfel ca şi multe alte oraşe de pe coasta de azur, e deosebit de frumos. Luminile nemonocrome aprind ca pe nişte focuri de artificii palmierii falnici, deschişi parcă către stele. Tineretul, dar şi oameni în etate – ceea ce pentru mulţi estici (cu mentalitate încă ne-europeană) pare ceva inexplicabil sau cel puţin straniu – e pe role, alţii savurează jogging-ul de seară. Iar gurmanzii (deja ceva mai aproape de estici :) ) sunt deacum împrăştiaţi la sutele de mese întinse afară, pe care se servesc mîncăruri exotice, delicioase – toate acestea desigur că pentru un buzunar mărişor.

Ajunşi la hotel, cădem obosiţi în paturile destul de comode, avînd ca vecini 2 spainioli şi un neamţ, care, se pare, veni doar spre dimineaţă, şi suntem furaţi de un somn adînc. A doua zi o începem cam tîrziu: e greu să te desparţi de somnul adînc şi dulce... dar nu ezităm mult şi iarăşi suntem la drum.

Pentru efortul urcării în vîrful parcului Château, suntem răsplătiţi, de la înălţime, cu un peisaj nemaipomenit ce se deschide ochiului: toate clădirile blonde ale oraşului, curba litoralului şi, desigur, corăbiile şi iahturile luxoase.

Apa e foarte sărată în Liguria, dar şi foarte curată, iar în Nice e şi mai albastră ca în partea de Est (Cinque Terre). Apa caldă te cuprinde şi te alină pe valurile sale, n-ai ieşi din ea toată ziua. Ca de obicei, nu m-am putut abţine să nu înot ceva mai departe, pînă la geamandură. De 2 ori :) (abia acum am aflat cum îi zice în română :) ).

Duminică, spre amiază, plaja e ceva mai populată. Femei ce nu se jenează să-şi arate sînii soarelui atot-văzător, care îi măngîie cu razele sale pătrunzătoare, dar gingaşe – un peisaj, care, din întîmplare, îl vedem şi noi. E la fel ceva neobişnuit, pentru noi, est-europenii :)

Monaco

Fiind nu departe de legendarul Monte Carlo, am hotărît să nu ratăm ocazia să facem acea „aruncătură de băţ” pînă la el. De data aceasta cu tren francez – adică contrar celui italian: pornire la timp, confort, linişte, mers lin. Iar plăcerea călătoriei cu un tren bun trebuie savurată cu ce? Corect – cu o bere bună, de data asta brună :)

Ajunşi în Monaco, oboseala deja încerca să ne pătrundă în vene, dar scăparea a venit îndată: frumosul „bus gratuit” ne-a reîntors pe buze zîmbetul care dispăruse de ceva timp, zîmbet care pe parcurs se transforma într-o „gură căscată” :). Împreună cu iscusitul şofer am cutreierat oraşul în lung (în lat se vedea şi aşa pe fereastră). Am coborît lîngă nişte havuzuri splendide, care ne-au deschis vederii unicalul cazinou Monte Carlo. De ce unicalul? Păi nu ştiu dacă mai găseşti undeva un local în faţa căruia să fie parcate milioane de Euro: vreo 3 Bentley, 6 Ferrari, un Ford GT, Maserati, încît Mercedes-urile de clasa S, Porsche, ş.a. nu păreau a fi ceva deosebit. Pe alături circulau şi taxi-uri: Mercedes, Audi... Ceva mai devreme văzusem un Rolls Roys Phantom, Lamborghini... mai scurt tot ce pînă acum nu mă hotăram să-mi cumpăr, eh... nehotărîrea asta a noastră, cînd vom scăpa de ea?

În genere cuvîntul ce defineşte perfect Monaco este „bogăţie”: ceva din sentimentul ăsta îl ai şi în Elveţia, dar nu chiar la aşa nivel. Clădiri frumoase frate, lucrate serios, în unele cartiere marmură e mai multă ca asfalt, hotele de 5 stele, shop-uri luxoase, de automobile nu mai amintesc. Altă lume, altă viaţă, alte interese, se pare că totul e altfel aici – o lume de vis, care şi o sesizezi ca pe un vis, ceva ce nu poate fi real: e unul din puţinele locuri în care chiar te simţi om inferior, oricît de mult te-ai strădui să nu simţi asta.

Şi iată că suntem din nou în tren, pe drum înapoi, înapoi la italienii care, deşi sunt în inima Europei, nu par a fi chiar europeni (mulţi ştiu de ce). Trenul a întîrziat doar cu 20 min., dar îi lipseşte o căruţă (carozza = vagon), tăman caruţa noastră :) În fine, am găsit nişte locuri libere şi am început să împung iute display-ul telefonului, transformînd în cuvinte gîndurile şi impresiile după această deosebită călătorie. Uneori mai arunc cîte o privire pe fereastră şi admir apusul de soare pe irepetabila coastă de azur. Din păcate povestea sfîrşeşte aici, acea lume de vis rămîne în urmă şi îşi va continua cursul obişnuit al vieţii, uitînd de-al meu picior, de parcă nici nu aş fi fost acolo.

Priveşte-mă lung, am ochii de plumb...

Felicitare de 1 Septembrie

Felicitări pentru copii,

Pentru buneii grijulii.

Felicitări pentru elevi,

Pentru părinţi aduşi în slăvi.

Felicitări pentru studenţi

Şi pentru cei ce-s absolvenţi.

Felicitări pentru surori

Şi pentru fraţi, şi verişori.

Felicitări la profesori

Ce vor munci din zori în zori

Pentru ca să ne dea carte:

Ştiinţă, educare, arte.

Felicitări pentru toţi noi:

De astăzi munca e în toi.

Să construim societatea

Ce va uimi o lume toată!

(Compus în pauza de cafea :) )

Sarbatoarea limbii - bucurie si durere in suflet

Departe de casă, dar totuşi cu sărbătoare în suflet şi cu multe idei ce străbat creierul aceste zile, am hotărît să revin la blogging, chiar de e trecut de miezul nopţii.

Mai întîi de toate vreau s-o felicit cu ocazia sărbătorii limbii noastre Române pe mama mea, care mi-a dat acest frumos grai, apoi pe profesoara de limbă şi literatură Română, care mi-a plantat în suflet dragostea pentru limbă şi neam; îi felicit pe toţi oamenii dragi, prietenii şi cunoscuţii, pe toţi cei ce vorbesc, simt şi gîndesc în această frumoasă limbă, limbă pe care o ridicau în slăvi de la simplu ţăran pînă la Eminescu şi Vieru - limba Română.

Faptul că am crescut într-un mediu unde duceam lipsă de Ea, mediu în care erai stingherit să vorbeşti limba mamei, cred că mi-a facut-o şi mai dragă.

Ţin minte bucuria şi neobişnuinţa, cînd am venit la Chişinău, să aud în strada, în jur, oamenii vorbind limba mea, Română. Ce fericire: pot să vorbesc cu voce tare în limba mea fără să se uite cineva urît la mine. Mă simţeam “între ai mei”.

Ulterior am aflat că, totuşi, nici în capitală limba Română nu este pe deplin stăpînă, uneori fiind călcată în picioare chiar de cei pentru care este maternă. Cu atît mai mult mă dor jignirile ce i se aduc de la unii pseudo-savanti, care o poreclesc cu alt nume. Multe a avut de indurat poporul nostru, iar odata cu el – şi limba. Politica de rusificare şi deznaţionalizare îndurată aproape 2 secole nu a putut să nu lase urmări: mulţi au căzut pradă şi acum avem foarte mulţi oameni dezrădăcinaţi, schimonosirea limbii şi folosirea rusismelor a devenit ceva normal, iar mulţi din cei care luptau cu aceste vicii s-au resemnat – prea mulţi sunt infectaţi.

Şi mai rău este că această politică a fost dusă şi de conducerea de vîrf în ultimii ani, limba Română fiind nu doar ignorată, dar şi batjocorită. Oamenii sunt parcă impuşi să uite ceea ce au mai sfînt şi mai preţios. Straniu, nu? Avem un imn de stat dedicat limbii, iar noi ne batem joc de ea... Ne batem joc vorbind incorect, cu rusisme, vocabular foarte slab, cuvinte indecente, vorbind în rusa cînd interlocutorul o face, etc.

Mi-am amintit încă despre o întîmplare simbolică. Acum 2 ani (era 31 August sau 1 Septembrie) am fost invitat la Palatul Naţional la întîlnirea conducerii Universităţii pe care recent o absolvisem cu studenţii proaspăt înmatriculaţi pentru a le spune ceva sfaturi din partea celor care deja au trecut prin “cei mai fericiţi ani de viaţă” şi a-i îndruma pe “calea cea dreaptă” :)

Stăteam în primul rînd şi ascultam discursurile standarde şi plictisitoare ale rectorului, pro-rectorilor, invitaţilor de la minister (cineva a vorbit din partea d-lui Tarlev care nu a găsit timp să ne onoreze cu prezenţa), ş.a. Discursuri standarde şi totuşi... ceva lipsea. Nimeni, dar absolut nimeni nu a felicitat invitaţii cu ocazia Zilei Independenţei (recent trecute) şi a limbii noastre Române. Cred ca pur şi simplu le-a scăpat din vedere, dar totuşi straniu. Eu de la bun început îmi planificasem să încep discursul anume cu felicitarea. Cu mici emoţii, totuşi erau sute de tineri şi părinţi în faţă, am rostit la microfon:

„D-le Rector, onorată asistenţă, stimaţi invitaţi, daţi-mi voie, înainte de toate, să vă felicit cu sărbătorile naţionale – Ziua Independenţei şi Limba noastră – cea română”.

În următorul moment am fost oprit de aplauze, fapt la care, sincer vorbind, nu mă aşteptam. Atunci am simţit că erau mulţi care aşteptau această felicitare, care însă nu a venit de la rector, decani, invitaţi de la minister... ci de la un absolvent.

După finisarea ceremoniei, s-au apropiat de mine 2 profesori si mi-au strîns mîina, mulţumindu-mi pentru că am reparat scăparea făcută de ceilalţi. Sper că de atunci d-l Rector şi alţi vorbitori îşi încep discursul anume cu această felicitare :)

Multe au fost spuse şi vor fi spuse la această temă, dar niciodată nu va fi suficient, pentru că limba merită tot respectul şi atenţia noastră. Da, situaţia e gravă, dar e în puterile noastre să o reparăm. Avem o generaţie tînără cu scîntei în ochi, sînge fierbinte şi dorinţă de a readuce lucrurile la normal. Să punem, deci, umărul fiecare ce nu-i indiferent, să luptăm fără procrastinare pentru puritatea, corectitudinea şi dezvoltarea sa. Să-i reîntoarcem limbii noastre Române valoarea, respectul şi frumuseţea de altă dată şi atunci:

„Răsări-va o comoară

În adîncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.”