Din cauza durerii
Firescul dor al limbii
Îl preamăresc şi-l cânt!
(Grigore Vieru)
Suntem la jumătate de drum, dar poate nici jumate… Limba noastră încă n-a fost repusă în drepturi pe acest meleag lovit de soartă, lovit de neprieteni şi nevoi. Copacul nostru falnic a fost chitit de-un urs răutacios, viclean şi sadic. El dă cu răutate, loveşte cu toporu-n radacină şi rupe din ea, rupe fără milă, să lase fără suflare falnicul copac. Întreg copacul geme, suspină şi chiar plânge, iar ursul larg rânjeşte, şi iar activ loveşte, ca să-şi atingă scopul cel meschin: vrea să dezrădăcineze copacul nostru falnic, să-l facă slab şi palid, să nu mai fie verde, frumos şi roditor. Să nu mai cânte păsări, pe ramurile-i groase, să nu şoptească frunza-i, alinată de vânt. Apoi să strige-n gura mare că ăsta nu-i copac, ci corcitură: el creşte din tulpină, el n-are rădăcini! Copacul se usucă, moare, n-are vlagă, iar ursul stă deoparte, aşteaptă ca să cadă – să uimească pădurea cu brava lui ispravă.
Îmi amintesc cu drag de vremurile când eram la şcoală şi invăţam muuuulte maxime şi poezii despre limbă, mamă, etc. Atunci pur şi simplu păreau frumoase – parcă le inţelegeam şi totuşi nu reflectam prea mult asupra lor. Acum, când le recitesc, acestea par mult mai profunde, pline de sens şi întelepciune, născute de copiii genii ai neamului nostru. Pentru unii poate părea straniu de ce ţinem atât de mult la această sărbatoare, de ce aducem un mare omagiu Limbii. Răspunsul simplu l-a dat Grigore Vieru, l-am scris chiar la început. Dacă aceste gânduri fac sângele să fiarbă, să-ţi treacă fiorii, să te trezeşti şi să lupţi contra nedreptăţii şi ignoranţei, înseamnă că merită: merită pentru că avem încă multe de făcut şi multe de corectat.
De aceea în această zi citesc poezii, maxime – le trec prin gând şi suflet şi simt cu adevarat sărbătoarea în mine, îmi amintesc că trebuie să luptăm pentru Ea: să fie utilizată corect, stimată, promovată, dar mai intâi de toate numită corect. Vremea ascunsului după minciuni, porecle, pragmatism şi concilieri a trecut – e timpul să ieşim în faţă şi să scoatem la lumină comoara prăfuita, care am ascuns-o atâta amar de vreme de duşmanii care au vrut să ne-o fure. Au încercat să ne-amageasca că-i carbune şi că bine arde, dar cei mai buni şi demni dintre noi au ştiut s-o apere de toate, ca s-o păstreze pentru copiii care o vor duce şi apăra mai departe. Acum să începem ştergerea prafului şi ruginii ca să-i redăm luciul şi curăţenia de altădata.
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă
Prin limbă şi prin carte!
