Departe de casă, dar totuşi cu sărbătoare în suflet şi cu multe idei ce străbat creierul aceste zile, am hotărît să revin la blogging, chiar de e trecut de miezul nopţii.
Mai întîi de toate vreau s-o felicit cu ocazia sărbătorii limbii noastre Române pe mama mea, care mi-a dat acest frumos grai, apoi pe profesoara de limbă şi literatură Română, care mi-a plantat în suflet dragostea pentru limbă şi neam; îi felicit pe toţi oamenii dragi, prietenii şi cunoscuţii, pe toţi cei ce vorbesc, simt şi gîndesc în această frumoasă limbă, limbă pe care o ridicau în slăvi de la simplu ţăran pînă la Eminescu şi Vieru - limba Română.
Faptul că am crescut într-un mediu unde duceam lipsă de Ea, mediu în care erai stingherit să vorbeşti limba mamei, cred că mi-a facut-o şi mai dragă.
Ţin minte bucuria şi neobişnuinţa, cînd am venit la Chişinău, să aud în strada, în jur, oamenii vorbind limba mea, Română. Ce fericire: pot să vorbesc cu voce tare în limba mea fără să se uite cineva urît la mine. Mă simţeam “între ai mei”.
Ulterior am aflat că, totuşi, nici în capitală limba Română nu este pe deplin stăpînă, uneori fiind călcată în picioare chiar de cei pentru care este maternă. Cu atît mai mult mă dor jignirile ce i se aduc de la unii pseudo-savanti, care o poreclesc cu alt nume. Multe a avut de indurat poporul nostru, iar odata cu el – şi limba. Politica de rusificare şi deznaţionalizare îndurată aproape 2 secole nu a putut să nu lase urmări: mulţi au căzut pradă şi acum avem foarte mulţi oameni dezrădăcinaţi, schimonosirea limbii şi folosirea rusismelor a devenit ceva normal, iar mulţi din cei care luptau cu aceste vicii s-au resemnat – prea mulţi sunt infectaţi.
Şi mai rău este că această politică a fost dusă şi de conducerea de vîrf în ultimii ani, limba Română fiind nu doar ignorată, dar şi batjocorită. Oamenii sunt parcă impuşi să uite ceea ce au mai sfînt şi mai preţios. Straniu, nu? Avem un imn de stat dedicat limbii, iar noi ne batem joc de ea... Ne batem joc vorbind incorect, cu rusisme, vocabular foarte slab, cuvinte indecente, vorbind în rusa cînd interlocutorul o face, etc.
Mi-am amintit încă despre o întîmplare simbolică. Acum 2 ani (era 31 August sau 1 Septembrie) am fost invitat la Palatul Naţional la întîlnirea conducerii Universităţii pe care recent o absolvisem cu studenţii proaspăt înmatriculaţi pentru a le spune ceva sfaturi din partea celor care deja au trecut prin “cei mai fericiţi ani de viaţă” şi a-i îndruma pe “calea cea dreaptă” :)
Stăteam în primul rînd şi ascultam discursurile standarde şi plictisitoare ale rectorului, pro-rectorilor, invitaţilor de la minister (cineva a vorbit din partea d-lui Tarlev care nu a găsit timp să ne onoreze cu prezenţa), ş.a. Discursuri standarde şi totuşi... ceva lipsea. Nimeni, dar absolut nimeni nu a felicitat invitaţii cu ocazia Zilei Independenţei (recent trecute) şi a limbii noastre Române. Cred ca pur şi simplu le-a scăpat din vedere, dar totuşi straniu. Eu de la bun început îmi planificasem să încep discursul anume cu felicitarea. Cu mici emoţii, totuşi erau sute de tineri şi părinţi în faţă, am rostit la microfon:
„D-le Rector, onorată asistenţă, stimaţi invitaţi, daţi-mi voie, înainte de toate, să vă felicit cu sărbătorile naţionale – Ziua Independenţei şi Limba noastră – cea română”.
În următorul moment am fost oprit de aplauze, fapt la care, sincer vorbind, nu mă aşteptam. Atunci am simţit că erau mulţi care aşteptau această felicitare, care însă nu a venit de la rector, decani, invitaţi de la minister... ci de la un absolvent.
După finisarea ceremoniei, s-au apropiat de mine 2 profesori si mi-au strîns mîina, mulţumindu-mi pentru că am reparat scăparea făcută de ceilalţi. Sper că de atunci d-l Rector şi alţi vorbitori îşi încep discursul anume cu această felicitare :)
„Răsări-va o comoară
În adîncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.”
