Côte d'Azur

Şi iarăşi sunt în tren, trenul pe care l-am îndrăgit: drumul de fier îţi bucură ochiul cu privelişti pe care nu le vei vedea în oraş, o îmbinare a frumuseţii naturii periodic combinată cu cea a arhitecturii, iar îmbibată şi cu o muzică bună în urechi, creează o dispoziţie deosebită a sufletului – trezeşte spiritul aventurier şi dorinţa de a nu sta nici o clipă pe loc, descoperind noi locuri neobişnuite.

De data asta ţinta e Nisa. Şi cu toate că coasta de azur din Liguria deja nu e ceva nou pentru mine (Cinque Terre a fost luat cu asalt de 2 ori), totuşi mă aştept să văd ceva deosebit. De ce? Pentru că e Franţa – Franţa care nu trebuie descrisă sau comentată – trebuie simţită prin experienţă.

Primul lucru care ne impresionează în Nice este, desigur, marea: o apă azurie, străvezie, de care în cele mai luxoase bazine nu găseşti, care îşi izbeşte valurile înspumate de o plajă foarte curată, cu pietre rotunde şi netede ca marmora.

Peisaj într-adevăr irepetabil, care te face uneori să nu observi frumuseţea femeilor franceze – au ceva mistic şi deosebit în ele: elegante, încrezute în sine şi cu zîmbetul pe buze... lumea se bucură de viaţă şi o trăieşte, în adevăratul sens al cuvîntului.

Deşi e sfîrşit de septembrie, apa e destul de caldă, iar scăldatul în aşa o apă splendidă îţi aduce o adevărată plăcere, mai ales după un drum destul de lung.

Admirăm o tînără ce-şi alinta (la un moment dat chiar alăpta) copila drăgălaşă pe plaja semi-pustie, nestingherite de cei puţini din împrejurime, de parcă ar fi fost doar ele două: mama şi fiica, dragostea lor pură şi inocentă, plaja, marea, cerul purpuriu şi întregul univers, care le surîdea şi aducea în culmea fericirii pe Pămînt. Cred că e ceva ce noi, bărbaţii, niciodată nu vom simţi pe deplin. Păcat.

Înserează... Am intrat într-un supermarket să luăm băutura fără de care bărbaţii se pare că nu pot savura pe deplin plăcerea (desigur berea :) ) şi am căzut obosiţi pe scaunele ce stau chiar în faţa mării, la 20 de metri. Am savurat aceste clipe eterne în tăcere, ascultînd sunetul fermecător şi liniştitor al valurilor, privind cum decolează avioanele şi vin spre noi, arătîndu-şi cu mîndrie splendoarea, apoi întorceau brusc în alte direcţii, spre alte oraşe misterioase ce încă nu au fost călcate de al meu picior. Soarele apus aprinde cu un purpuriu superb cerul, care dăruie ceva din culoarea sa şi mării ce îl admiră de jos, liniştită.

Seara Nice, de altfel ca şi multe alte oraşe de pe coasta de azur, e deosebit de frumos. Luminile nemonocrome aprind ca pe nişte focuri de artificii palmierii falnici, deschişi parcă către stele. Tineretul, dar şi oameni în etate – ceea ce pentru mulţi estici (cu mentalitate încă ne-europeană) pare ceva inexplicabil sau cel puţin straniu – e pe role, alţii savurează jogging-ul de seară. Iar gurmanzii (deja ceva mai aproape de estici :) ) sunt deacum împrăştiaţi la sutele de mese întinse afară, pe care se servesc mîncăruri exotice, delicioase – toate acestea desigur că pentru un buzunar mărişor.

Ajunşi la hotel, cădem obosiţi în paturile destul de comode, avînd ca vecini 2 spainioli şi un neamţ, care, se pare, veni doar spre dimineaţă, şi suntem furaţi de un somn adînc. A doua zi o începem cam tîrziu: e greu să te desparţi de somnul adînc şi dulce... dar nu ezităm mult şi iarăşi suntem la drum.

Pentru efortul urcării în vîrful parcului Château, suntem răsplătiţi, de la înălţime, cu un peisaj nemaipomenit ce se deschide ochiului: toate clădirile blonde ale oraşului, curba litoralului şi, desigur, corăbiile şi iahturile luxoase.

Apa e foarte sărată în Liguria, dar şi foarte curată, iar în Nice e şi mai albastră ca în partea de Est (Cinque Terre). Apa caldă te cuprinde şi te alină pe valurile sale, n-ai ieşi din ea toată ziua. Ca de obicei, nu m-am putut abţine să nu înot ceva mai departe, pînă la geamandură. De 2 ori :) (abia acum am aflat cum îi zice în română :) ).

Duminică, spre amiază, plaja e ceva mai populată. Femei ce nu se jenează să-şi arate sînii soarelui atot-văzător, care îi măngîie cu razele sale pătrunzătoare, dar gingaşe – un peisaj, care, din întîmplare, îl vedem şi noi. E la fel ceva neobişnuit, pentru noi, est-europenii :)

Monaco

Fiind nu departe de legendarul Monte Carlo, am hotărît să nu ratăm ocazia să facem acea „aruncătură de băţ” pînă la el. De data aceasta cu tren francez – adică contrar celui italian: pornire la timp, confort, linişte, mers lin. Iar plăcerea călătoriei cu un tren bun trebuie savurată cu ce? Corect – cu o bere bună, de data asta brună :)

Ajunşi în Monaco, oboseala deja încerca să ne pătrundă în vene, dar scăparea a venit îndată: frumosul „bus gratuit” ne-a reîntors pe buze zîmbetul care dispăruse de ceva timp, zîmbet care pe parcurs se transforma într-o „gură căscată” :). Împreună cu iscusitul şofer am cutreierat oraşul în lung (în lat se vedea şi aşa pe fereastră). Am coborît lîngă nişte havuzuri splendide, care ne-au deschis vederii unicalul cazinou Monte Carlo. De ce unicalul? Păi nu ştiu dacă mai găseşti undeva un local în faţa căruia să fie parcate milioane de Euro: vreo 3 Bentley, 6 Ferrari, un Ford GT, Maserati, încît Mercedes-urile de clasa S, Porsche, ş.a. nu păreau a fi ceva deosebit. Pe alături circulau şi taxi-uri: Mercedes, Audi... Ceva mai devreme văzusem un Rolls Roys Phantom, Lamborghini... mai scurt tot ce pînă acum nu mă hotăram să-mi cumpăr, eh... nehotărîrea asta a noastră, cînd vom scăpa de ea?

În genere cuvîntul ce defineşte perfect Monaco este „bogăţie”: ceva din sentimentul ăsta îl ai şi în Elveţia, dar nu chiar la aşa nivel. Clădiri frumoase frate, lucrate serios, în unele cartiere marmură e mai multă ca asfalt, hotele de 5 stele, shop-uri luxoase, de automobile nu mai amintesc. Altă lume, altă viaţă, alte interese, se pare că totul e altfel aici – o lume de vis, care şi o sesizezi ca pe un vis, ceva ce nu poate fi real: e unul din puţinele locuri în care chiar te simţi om inferior, oricît de mult te-ai strădui să nu simţi asta.

Şi iată că suntem din nou în tren, pe drum înapoi, înapoi la italienii care, deşi sunt în inima Europei, nu par a fi chiar europeni (mulţi ştiu de ce). Trenul a întîrziat doar cu 20 min., dar îi lipseşte o căruţă (carozza = vagon), tăman caruţa noastră :) În fine, am găsit nişte locuri libere şi am început să împung iute display-ul telefonului, transformînd în cuvinte gîndurile şi impresiile după această deosebită călătorie. Uneori mai arunc cîte o privire pe fereastră şi admir apusul de soare pe irepetabila coastă de azur. Din păcate povestea sfîrşeşte aici, acea lume de vis rămîne în urmă şi îşi va continua cursul obişnuit al vieţii, uitînd de-al meu picior, de parcă nici nu aş fi fost acolo.

Priveşte-mă lung, am ochii de plumb...