PayPal vine în Moldova

Odata ce s-au amânat deplasările în ţările calde, m-am înregistrat la Moldova ICT Summit 2011 şi m-am rupt de la serviciu să prind şi eu ceva idei interesante din lumea tehnologiei (aşa au zis deputaţii ca e corect, sic!).

Am reuşit sa ma inregistrez doar la o sesiune de amiază, care, din păcate, n-a fost chiar reuşită din cauza multiplelor probleme tehnice (au promis ca până la al 5-lea summit totul va fi bine ;) ).

Am lipsit de la prima sesiune, la care s-a discutat despre sisteme de plăţi electronice şi Paypal. Din câte am înţeles, Paypal nu vrea sa vină în Moldova, concluzie publicată şi de prietenul meu Ion.

Totuşi, cred că cei de la PayPal au anticipat lucrurile şi au inţeles că pot oferi moldovenilor serviciile PayPal în alt mod. Pentru asta trebuie să facă: Nimic! Cum aşa? Simplu: în fiecare zi zeci şi chiar sute de moldoveni devin şi cetăţeni români. Astfel, cu un mic efort (îşi deschid cont într-o bancă din Ro), ei îşi pot crea un cont PayPal.

Iată aşa: numai astăzi, înca 413 persoane din Moldova (printre care şi Igor Dodon! - nr. 142) au obţinut acces la serviciul PayPal.

În plus, sute de mii de moldoveni, aflaţi la muncă peste hotare pot deschide acolo cont şi deci, deschide cont PayPal (apoi folosi din MD).

Concluzia: PayPal nu-şi bate capul cu venirea în MD, pentru că şi asa tot mai mulţi moldoveni au acces la serviciul lor. Deci pentru o mare parte, deja e aici.

Pe lângă asta mai pui şi probabilitatea reunificării Moldovei cu România...de ce să te mai complici? :)

Articolul dat nu are tentă electorală. Soluţia prezentată nu poate fi folosită în scopuri electorale! Toate drepturile rezervate.

Eu, poliglotul

Era pentru prima dată când avea să scap avionul…

În acea dimineaţă de Sâmbătă deşteptătorul a încercat din răsputeri să mă trezească, dar eu, în ultimul timp fiind învins tot mai mult de lenevia dimineţilor reci de toamnă, am pierdut din reflexul de altă dată de a sări în picioare la auzul acestuia, reflexul s-a transmis doar mâinii care automat a închis deşteptătorul, fără a mai transmite semnalul la creier.
La o oră după ce sunase deşteptătorul, aidoma celor din filmul “Inception”, am tresărit din vis cu gândul ca m-am scăpat cu somnul şi, posibil, am întârziat la avion. Într-o secundă am văzut că am întârziere de o oră – înseamnă că încă nu-i totul pierdut. În 8 minute iesisem din apartament şi o luasem fuga spre statia de autobuz. Fuga a fost în zadar, caci am avut de aşteptat în statie vreo 14 minute, deşi trebuia fix să prind precedentul autobuz! Apropo, după ceva timp am observat o legitate la transportul (urban) italian: atunci când vii în statie mai înainte – acesta întârzie, iar atunci cand vii la timp sau întârzii puţin – îl scapi pentru că a trecut înainte de timpul fixat în grafic. Ei, da celulele nervoase, cum ştim, nu se prea restabilesc, asa că trebuie să te împaci cu gândul.
Ei bine, cu metroul a fost mai repede şi, ajungând la gara centrală, iarăşi am făcut sprintul, sperând să prind autobuzul de la 9 jumate, dar şi aici success!!! Am întârziat cu 1-2 minute, care mi-au adus încă 20 minute de aşteptare a următorului autobuz spre aeroport. Acum tot mai mult eram cuprins de neliniştea că aş putea să nu reuşesc până la închiderea checkin-ului. Mă rugam să nu fie trafic la ieşirea din oraş şi pe autostrada. Îmi tot aminteam de emoţiile trăite în Charleroi, Belgia, când am reuşit în ultimele secunde să iau ultimul autobuz din acea zi spre aeroport, care deja pornea din staţie.
Din fericire trafic nu a fost şi am ajuns la timp (ador momentele, cand la limita, totuşi, reuşeşti :) ), ba chiar şi la checkin nu era rând. Am trecut controlul şi m-am pornit spre poartă.

Ah da, ce are toată povestea asta cu “poliglotul”?

Luasem un telefon mobil şi vroiam să-i fac tax-free. Din păcate recent au schimbat procedura şi la ieşire din ţară îţi puneau pe factură doar ştampila de ieşire, iar banii îi puteai recupera la alt ghişeu din afara aeroportului, deci doar când te intorceai în Italia (sau prin poştă).
Pentru prima dată la tax-free era un rând, şi nu chiar mic: nimeni nu vrea sa lase bani în plus :) . După ceva timp, văzând că nu se mişcă treaba, am înţeles că de fapt nu e nimeni în oficiu. În acest timp m-a întrebat ceva o rusoaică (erau mai mulţi ruşi ce plecau la Moscova) şi am început să-i explic, în rusă, care e procedura. După, stând in rând, am mai schimbat vreo două vorbe cu o româncă, apoi am început să discut cu nişte americani (în engleză, evident), explicându-le că acum nu pot să ridice nici un ban, ci eventual la întoarcere. Clar că nu mai aveau de gând să se întoarcă ei din SUA în Italia şi le ziceam ca e posibil prin poştă, dar ar trebui să precizeze procedura. În sfarsit am văzut doi vameşi italieni şi am mers spre ei să-i intreb, în italiană, de ce nu e nimeni la tax-free, după care ambii s-au îndreptat spre oficiu.
Bucuros că în sfârşit se mişcă rândul, la un moment dat, americanii mă întreabă la ce oră am zborul, dacă mai am timp să stau. Eu, liniştit, le zic că de fapt ar trebui să plec, dar o să aud când începe îmbarcarea, arătând spre poarta mea… aici m-am uitat mai atent la monitor şi am văzut “Ultima chemare” – era un semnal clar că trebuie să fug.
Am părăsit rândul şi-am plecat, lăsând în urmă 2 americani, mai mulţi ruşi şi români, doi vameşi italieni (care chiulesc, cred ca regulat, de la serviciu)… şi aici mi-am dat seama că timp de 5 minute am vorbit, cu străini, în toate cele 4 limbi pe care le cunosc, lucru care cred că mi s-a întâmplat pentru prima dată in viaţă. M-am simţit mândru, pentru că eram sigur că nimeni din acei străini nu cunosc patru limbi, poate nici trei.
Da… uite-aşa suntem noi, moldovenii, poligloţi! :)

Din cauza durerii!

Din cauza durerii

Firescul dor al limbii

Îl preamăresc şi-l cânt!

(Grigore Vieru)

Suntem la jumătate de drum, dar poate nici jumate… Limba noastră încă n-a fost repusă în drepturi pe acest meleag lovit de soartă, lovit de neprieteni şi nevoi. Copacul nostru falnic a fost chitit de-un urs răutacios, viclean şi sadic. El dă cu răutate, loveşte cu toporu-n radacină şi rupe din ea, rupe fără milă, să lase fără suflare falnicul copac. Întreg copacul geme, suspină şi chiar plânge, iar ursul larg rânjeşte, şi iar activ loveşte, ca să-şi atingă scopul cel meschin: vrea să dezrădăcineze copacul nostru falnic, să-l facă slab şi palid, să nu mai fie verde, frumos şi roditor. Să nu mai cânte păsări, pe ramurile-i groase, să nu şoptească frunza-i, alinată de vânt. Apoi să strige-n gura mare că ăsta nu-i copac, ci corcitură: el creşte din tulpină, el n-are rădăcini! Copacul se usucă, moare, n-are vlagă, iar ursul stă deoparte, aşteaptă ca să cadă – să uimească pădurea cu brava lui ispravă.

Îmi amintesc cu drag de vremurile când eram la şcoală şi invăţam muuuulte maxime şi poezii despre limbă, mamă, etc. Atunci pur şi simplu păreau frumoase – parcă le inţelegeam şi totuşi nu reflectam prea mult asupra lor. Acum, când le recitesc, acestea par mult mai profunde, pline de sens şi întelepciune, născute de copiii genii ai neamului nostru. Pentru unii poate părea straniu de ce ţinem atât de mult la această sărbatoare, de ce aducem un mare omagiu Limbii. Răspunsul simplu l-a dat Grigore Vieru, l-am scris chiar la început. Dacă aceste gânduri fac sângele să fiarbă, să-ţi treacă fiorii, să te trezeşti şi să lupţi contra nedreptăţii şi ignoranţei, înseamnă că merită: merită pentru că avem încă multe de făcut şi multe de corectat.

De aceea în această zi citesc poezii, maxime – le trec prin gând şi suflet şi simt cu adevarat sărbătoarea în mine, îmi amintesc că trebuie să luptăm pentru Ea: să fie utilizată corect, stimată, promovată, dar mai intâi de toate numită corect. Vremea ascunsului după minciuni, porecle, pragmatism şi concilieri a trecut – e timpul să ieşim în faţă şi să scoatem la lumină comoara prăfuita, care am ascuns-o atâta amar de vreme de duşmanii care au vrut să ne-o fure. Au încercat să ne-amageasca că-i carbune şi că bine arde, dar cei mai buni şi demni dintre noi au ştiut s-o apere de toate, ca s-o păstreze pentru copiii care o vor duce şi apăra mai departe. Acum să începem ştergerea prafului şi ruginii ca să-i redăm luciul şi curăţenia de altădata.

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă

Din somnul cel de moarte!

Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă

Prin limbă şi prin carte!

(Grigore Vieru)

Harta 2009

Anul 2009 a fost destul de bogat în călătorii. Ca să pot şterge mai uşor praful timpului ce se aşterne peste amintiri, am hotărît să fac harta şi lista oraşelor vizitate. Sper că peste ani de zile acest post nu va fi şters fără milă de capurile hard-diskul-ui de la Google :)

Iată şi lista:
Italia
- Milano
- Genova
- Cinque Terre (Riomaggiore, Monarola, Corniglia, Vernazza, Monterosso)
- Lecco
- Bergamo
- Bologna
- Firenze
- Monza
- Padova
- Venezzia

Elveţia
- Lugano
- Geneva

Franţa
- Paris
- Nice

Germania
- Frankfurt pe Main
- Munchen

Austria
- Viena

Monaco
- Monte Carlo

România
- Braşov

Ukraina
- Movilău

Ţările









Oraşele

Borna 25

Încă o bornă... ce-avem aici? 25...mult, dar prea puţin. Obosit un pic, fac un popas: mai privesc înapoi, revăd prin ce am trecut şi unde am ajuns. E greu urcuşul, dar rezultatul merită efortul! De sus totul parcă e altfel, în două cuvinte: eşti “la înălţime”! :)
Te simţi mai împlinit, primeşti o satisfacţie de la fapta săvîrşită, dar şi priveliştea e alta, nu-i aşa?





Faci o pauză, mai stai puţin admirînd priveliştea de jos şi înălţimile la care ai ajus. Inspiri adînc aerul curat... e frumos, e bine, dar urcarea trebuie continuată, nu-ţi poţi permite să procrastinezi prea mult, căci pînă în vîrf mai este mult!
Stop! Nu vă supăraţi, o mică întrebare: şi...ce va fi după ce ajungi acolo, în vîrf? Bine, o să te bucuri un timp că ţi-ai atins scopul, eşti în VÎRF, dar ce vei face după? Căci de urcat nu mai ai unde...
Ai urcat SUS atîta amar de vreme, ai sperat şi ai visat la acea clipă cînd vei ajunge acolo şi lumea va fi a ta, nu ştiai însă că după VÎRF urmează... coborîrea, căci după vîrf urmează o panta, mai mult sau mai puţin abruptă în JOS.
Da, trebuie să cobori, căci nu poţi să te opreşti, nu poţi sta pe loc, trebuie să te mişti înainte, doar că acest înainte va fi în jos...fapt care, puţin (chiar tare de tot) te înspăimîntă.
Oare să fi fost în zadar acest urcuş? Oare toată dăruirea de sine, timpul şi resursele au fost investite în acest urcuş doar ca, în final, să treci de vîrf şi să... cobori? Să ajungi înapoi la poale, de unde ai început?
No way!!!
Da, va fi o coborîre, însă una scurtă, care te va odihni un pic şi care va fi doar o pregătire pentru un nou urcuş, unul şi mai greu, dar interesant – o provocare şi mai mare care te va aduce la noi înălţimi!
După care istoria se va repeta: o coborîre mică şi un nou urcuş!
Să zicem un ferm NU mersului liniar şi plictisitor, mînaţi doar de valul ordinarităţii şi obişnuinţei cotidiene!
Doar urcuşuri, mici coborîri de răgaz, şi noi urcări - spre noi vîrfuri virgine, pentru că acest ritm e dictat de însăşi inima ta:
De-i frig, de plouă, de bate vîntul – urc sus...

În burta păsării de fier

În colţ neşters de cer,

În zori, înspre Apus,

În pasărea de fier

Prin norii deşi urc sus.

Iarăşi în avion, deja am pierdut numărătoarea. De cînd am pierdut virginitatea zborului, anul trecut, se pare că norii puhavi m-au îndrăgit şi mă ademenesc în braţele lor tot mai des. Minunaţii nori, pe care nu demult îi priveam fascinat de jos în sus, acum înghit pasărea de fier în neantul luminos, ca mai apoi s-o arunce deasupra lor, unde măreţul soare îi mîngîie aripa cu razele sale. Acum se pare că mai des admir norii de sus în jos: un covor alb imaculat, puhav, pe care te-ai tăvăli cu mult haz. Din păcate asta e o plăcere accesibilă doar îngerilor. Păcat…

Totuşi acest covor imens pe alocuri e găurit de vîrfurile falnicilor munţi, care îşi au şi ei covorul lor alb – zăpada, deja ceva accesibil şi muritorilor de rînd. :)

Atunci cînd dispar norii, ochiului se deschide priveliştea Pămîntului: de la înălţimea zborului nimic nu se poate ascunde vizorului – totul e ca în palmă: cît de mici, invizibili chiar, sunt oamenii, pe cînd natura îşi arată în forţă frumuseţea şi măreţia, cea pe care noi, de jos, atît de des nu o observăm...cît de mult pierdem! Oraşe mai mari, mai mici, sunt ca nişte pete împrăştiate parcă la întîmplare printre munţi înalţi, lacuri adînci, cîmpii întinse, păduri dese – toate îşi continuă viaţa seculară: cu timpul unele se măresc, devin mai vizibile de la înălţimea zborului, dar toate rămîn în urma mea şi în final dispar în orizont, în locul lor apărînd alte pete, parcă la fel, dar totuşi diferite.

Aceleaşi avioane, aceleaşi simpatice stewardese, care cred că mă recunosc deja la faţă şi aşteaptă acelaşi răspuns “vin roşu” la întrebarea “ce doriţi de băut?”. Chiar acum savurez mica gustare caldă din carne, iar vinul roşu îi dă un gust special. Mă delectez cu vinul, iar această plăcere nu trebuie deranjată de alte activităţi, revin mai tîrziu.

După degustare de obicei vine timpul somnului, dar azi voi face o excepţie – mai scriu cîte ceva.

Eh, cît de tare aş vrea să scap de burta păsării de fier şi să zbor eu însumi, să mă tot alint printre nori, pînă în zori, să mă alătur la cocori, să mă străbată lungi fiori; s-admir de sus un peisaj vertical, grădini orizontale, încolţite din ploi torenţiale...

O, nu... te rog, nu dispărea... fuge de mine. Inspiraţia – cea despre care vorbeam cu Eminescu, atunci cînd, la şcoală fiind, îl jucam pe Creangă. Oare s-ar fi gîndit vreodată Creangă că cineva, din cer, de după nori, se gîndeşte la el? Chiar dacă a avut aşa gînduri, nu cred că se gîndea la mine, zburînd în burta unei păsări neînsufleţite, de fier. :)

Zburînd des, deja toată procedura pînă a ajunge în avion o pot trece cu ochii închişi, fac totul automat. Cînd se anunţă îmbarcarea nu mă grăbesc la poartă, ci continui sa mă înfrupt cu ultimele ştiri, captate cu iscusinţă de către dispozitivul ăsta inteligent prin unde invizibile. Cînd coada la poartă se termină, trec şi eu, fără rînd desigur, în autobuzul plin de oameni, care deja reuşiseră să se sature de aşteptat. Urcînd printre ultimii în autobuz, evident că în avion intru printre primii: din fericire nu toţi îşi dau seama de legitatea asta :). Şi aici iar mă întîmpină feţe cunoscute, dar care, se pare, îşi stăpînesc emoţiile şi cu un zîmbet îmi urează un standard bun-venit de parcă m-ar vedea pentru prima dată (dar în ochii lor citesc contrariul ;) ).

„Boarding completed, headcount please” – sună un pic cam înfricoşător, de parcă acuş vine cineva să ne taie capurile şi apoi să numere trofeul. Mai tîrziu însă procedura se adevereşte a fi destul de inofensivă.

Motoarele-mi cîntă, îmi şuieră-n minte,

Privesc peisajul de jos, de el iau aminte.

Oare îmi pare, sau eu merg pe mare,

Că vîntul din Nord, sufl-avionu’, tresare...

Şi iată că din nou, neobservat, timpul ca nisipul s-a spălat şi pe Pămînt, iar, am aterizat, lăsînd în urmă înc-un zbor ce nu va fi uitat. Vreo două gînduri rupte scriu, deci după un nou zbor încă sunt viu: cînd soarele va înnopta pot merge-n pat, ca mîine să privesc, din nou, la cer neînsetat.

În dreapta mea din nou aripa

Şi un peisaj ca de creion,

Răpit de cer voi fi în clipa

Cînd voi urca în avion...

Côte d'Azur

Şi iarăşi sunt în tren, trenul pe care l-am îndrăgit: drumul de fier îţi bucură ochiul cu privelişti pe care nu le vei vedea în oraş, o îmbinare a frumuseţii naturii periodic combinată cu cea a arhitecturii, iar îmbibată şi cu o muzică bună în urechi, creează o dispoziţie deosebită a sufletului – trezeşte spiritul aventurier şi dorinţa de a nu sta nici o clipă pe loc, descoperind noi locuri neobişnuite.

De data asta ţinta e Nisa. Şi cu toate că coasta de azur din Liguria deja nu e ceva nou pentru mine (Cinque Terre a fost luat cu asalt de 2 ori), totuşi mă aştept să văd ceva deosebit. De ce? Pentru că e Franţa – Franţa care nu trebuie descrisă sau comentată – trebuie simţită prin experienţă.

Primul lucru care ne impresionează în Nice este, desigur, marea: o apă azurie, străvezie, de care în cele mai luxoase bazine nu găseşti, care îşi izbeşte valurile înspumate de o plajă foarte curată, cu pietre rotunde şi netede ca marmora.

Peisaj într-adevăr irepetabil, care te face uneori să nu observi frumuseţea femeilor franceze – au ceva mistic şi deosebit în ele: elegante, încrezute în sine şi cu zîmbetul pe buze... lumea se bucură de viaţă şi o trăieşte, în adevăratul sens al cuvîntului.

Deşi e sfîrşit de septembrie, apa e destul de caldă, iar scăldatul în aşa o apă splendidă îţi aduce o adevărată plăcere, mai ales după un drum destul de lung.

Admirăm o tînără ce-şi alinta (la un moment dat chiar alăpta) copila drăgălaşă pe plaja semi-pustie, nestingherite de cei puţini din împrejurime, de parcă ar fi fost doar ele două: mama şi fiica, dragostea lor pură şi inocentă, plaja, marea, cerul purpuriu şi întregul univers, care le surîdea şi aducea în culmea fericirii pe Pămînt. Cred că e ceva ce noi, bărbaţii, niciodată nu vom simţi pe deplin. Păcat.

Înserează... Am intrat într-un supermarket să luăm băutura fără de care bărbaţii se pare că nu pot savura pe deplin plăcerea (desigur berea :) ) şi am căzut obosiţi pe scaunele ce stau chiar în faţa mării, la 20 de metri. Am savurat aceste clipe eterne în tăcere, ascultînd sunetul fermecător şi liniştitor al valurilor, privind cum decolează avioanele şi vin spre noi, arătîndu-şi cu mîndrie splendoarea, apoi întorceau brusc în alte direcţii, spre alte oraşe misterioase ce încă nu au fost călcate de al meu picior. Soarele apus aprinde cu un purpuriu superb cerul, care dăruie ceva din culoarea sa şi mării ce îl admiră de jos, liniştită.

Seara Nice, de altfel ca şi multe alte oraşe de pe coasta de azur, e deosebit de frumos. Luminile nemonocrome aprind ca pe nişte focuri de artificii palmierii falnici, deschişi parcă către stele. Tineretul, dar şi oameni în etate – ceea ce pentru mulţi estici (cu mentalitate încă ne-europeană) pare ceva inexplicabil sau cel puţin straniu – e pe role, alţii savurează jogging-ul de seară. Iar gurmanzii (deja ceva mai aproape de estici :) ) sunt deacum împrăştiaţi la sutele de mese întinse afară, pe care se servesc mîncăruri exotice, delicioase – toate acestea desigur că pentru un buzunar mărişor.

Ajunşi la hotel, cădem obosiţi în paturile destul de comode, avînd ca vecini 2 spainioli şi un neamţ, care, se pare, veni doar spre dimineaţă, şi suntem furaţi de un somn adînc. A doua zi o începem cam tîrziu: e greu să te desparţi de somnul adînc şi dulce... dar nu ezităm mult şi iarăşi suntem la drum.

Pentru efortul urcării în vîrful parcului Château, suntem răsplătiţi, de la înălţime, cu un peisaj nemaipomenit ce se deschide ochiului: toate clădirile blonde ale oraşului, curba litoralului şi, desigur, corăbiile şi iahturile luxoase.

Apa e foarte sărată în Liguria, dar şi foarte curată, iar în Nice e şi mai albastră ca în partea de Est (Cinque Terre). Apa caldă te cuprinde şi te alină pe valurile sale, n-ai ieşi din ea toată ziua. Ca de obicei, nu m-am putut abţine să nu înot ceva mai departe, pînă la geamandură. De 2 ori :) (abia acum am aflat cum îi zice în română :) ).

Duminică, spre amiază, plaja e ceva mai populată. Femei ce nu se jenează să-şi arate sînii soarelui atot-văzător, care îi măngîie cu razele sale pătrunzătoare, dar gingaşe – un peisaj, care, din întîmplare, îl vedem şi noi. E la fel ceva neobişnuit, pentru noi, est-europenii :)

Monaco

Fiind nu departe de legendarul Monte Carlo, am hotărît să nu ratăm ocazia să facem acea „aruncătură de băţ” pînă la el. De data aceasta cu tren francez – adică contrar celui italian: pornire la timp, confort, linişte, mers lin. Iar plăcerea călătoriei cu un tren bun trebuie savurată cu ce? Corect – cu o bere bună, de data asta brună :)

Ajunşi în Monaco, oboseala deja încerca să ne pătrundă în vene, dar scăparea a venit îndată: frumosul „bus gratuit” ne-a reîntors pe buze zîmbetul care dispăruse de ceva timp, zîmbet care pe parcurs se transforma într-o „gură căscată” :). Împreună cu iscusitul şofer am cutreierat oraşul în lung (în lat se vedea şi aşa pe fereastră). Am coborît lîngă nişte havuzuri splendide, care ne-au deschis vederii unicalul cazinou Monte Carlo. De ce unicalul? Păi nu ştiu dacă mai găseşti undeva un local în faţa căruia să fie parcate milioane de Euro: vreo 3 Bentley, 6 Ferrari, un Ford GT, Maserati, încît Mercedes-urile de clasa S, Porsche, ş.a. nu păreau a fi ceva deosebit. Pe alături circulau şi taxi-uri: Mercedes, Audi... Ceva mai devreme văzusem un Rolls Roys Phantom, Lamborghini... mai scurt tot ce pînă acum nu mă hotăram să-mi cumpăr, eh... nehotărîrea asta a noastră, cînd vom scăpa de ea?

În genere cuvîntul ce defineşte perfect Monaco este „bogăţie”: ceva din sentimentul ăsta îl ai şi în Elveţia, dar nu chiar la aşa nivel. Clădiri frumoase frate, lucrate serios, în unele cartiere marmură e mai multă ca asfalt, hotele de 5 stele, shop-uri luxoase, de automobile nu mai amintesc. Altă lume, altă viaţă, alte interese, se pare că totul e altfel aici – o lume de vis, care şi o sesizezi ca pe un vis, ceva ce nu poate fi real: e unul din puţinele locuri în care chiar te simţi om inferior, oricît de mult te-ai strădui să nu simţi asta.

Şi iată că suntem din nou în tren, pe drum înapoi, înapoi la italienii care, deşi sunt în inima Europei, nu par a fi chiar europeni (mulţi ştiu de ce). Trenul a întîrziat doar cu 20 min., dar îi lipseşte o căruţă (carozza = vagon), tăman caruţa noastră :) În fine, am găsit nişte locuri libere şi am început să împung iute display-ul telefonului, transformînd în cuvinte gîndurile şi impresiile după această deosebită călătorie. Uneori mai arunc cîte o privire pe fereastră şi admir apusul de soare pe irepetabila coastă de azur. Din păcate povestea sfîrşeşte aici, acea lume de vis rămîne în urmă şi îşi va continua cursul obişnuit al vieţii, uitînd de-al meu picior, de parcă nici nu aş fi fost acolo.

Priveşte-mă lung, am ochii de plumb...